Statuia

Sunt ''dreptaci''... Deci nu pot fi tras la raspundere pentru genialitate. Nici macar banuit! Totusi!...

Dupa Grefuri dulci, carte citita doar de cateva rude apropiate, am trantit o noua capodopera a literaturii universale: Statuia. Un roman dragut, cu de toate, sos dulce si picant, maioneza, muraturi, dar fara usturoi, ca poate la sfarsit se lasa cu felicitari si o sa trebuiasca sa ma pup. Dupa prima ''opera'' am ajuns la concluzia ca este bine sa scrii. Minunat ar fi daca te si citeste cineva, excluzand corectorul! ''Splendid'' am aflat ca te simti doar atunci cand cineva da doi bani pe tine si iti cumpara cartea.

Nu cred ca o sa fiu predat in scoli, nici canonizat. Nu pot spera nici ca bustul meu, din bronz, sa fie vizitat in muzeul Luvru. Ori sa-mi vad chipul pe bancnote sau... in posterele de pe usa sifonierului femeilor maritate, vaduve sau singurele. Sunt doar un modest muritor! In schimb, am o problema: ma incapatanez cat sunt in viata sa demonstrez ca sunt genial in ordonarea cuvintelor pe hartie. Statuia a aparut de la o fotografie facuta de mine in parc (cea de pe coperta) si de la cateva ganduri interioare.

Este o poveste despre viata ce indeparteaza ridurile sau, pe alocuri, intristeaza. Recomandabil pentru roman: suflet bun, umor negru si, pentru a scapa de coada la carte, bani ficsi!...