Jurnal de calatorie. Scrisori

Dupa cele trei carti ale Eseurilor in talmacirea lui Vlad Russo, volumul de fata incheie publicarea la Humanitas a operelor lui Michel de Montaigne in traducere romaneasca. El este alcatuit din Jurnalul de calatorie in Italia prin Elvetia si Germania (1580–1581), scriere de mare interes pentru cunoasterea lumii europene de la sfarsitul Renasterii, si din cele 38 de scrisori ramase de la Montaigne – printre care cea catre tatal sau despre moartea lui Etienne de La Boétie si cea adresata regelui Henric IV, adevarat testament politic al autorului. Este o intregire fericita a portretului pe care Michel de Montaigne si-l face in fiecare pagina a Eseurilor.

„Lectura Jurnalului de calatorie este o bucurie perpetua, fiindca Montaigne sta cu ochii larg deschisi atintiti asupra lumii. Lasand deoparte o posibila ambitie diplomatica si speranta intr-o vindecare a litiazei lui renale, o explicatie a calatoriei pare sa tina de curiozitatea lui Montaigne pentru situatia religiilor si a coabitarii lor in tarile de limba germana. Astfel, cu mai multi sorti de izbanda decat ipotetica misiune diplomatica si iluzoria si frustranta cura termala, unul dintre scopurile lui Montaigne, afirmate chiar de el, era umblatul, hoinareala, plimbarea animata de curiozitatea pentru alte moravuri, practici religioase, obiceiuri alimentare si deprinderi de a manca. Rezulta de aici o culegere vie de observatii uimitoare despre natura, arhitectura, locuinte, oameni, obiceiuri, credinte, mancaruri. Facute cu deplina libertate. Calatorul se dovedeste atent la tot ce intra in alcatuirea „conditiei umane“, iar calatoria sa dezvaluie felul in care ne putem bucura de lume.“ (ANTOINE COMPAGNON, membru al Academiei Franceze)

„Ca sa scape de tot ce-l apasa, Montaigne calatoreste si, de-a lungul drumului, devine pilda de libertate. Nu-l intereseaza curiozitatile turistice, atentia ii e trezita de tot ce este diferit. Dimpotriva, cand locul e foarte cunoscut prefera sa-l ocoleasca, fiindca prea multi l-au vazut deja si l-au descris inaintea lui. Vrea sa poata judeca fara prejudecati. Ca in atatea alte lucruri, Montaigne ne invata sa si calatorim. Bucuria lui suprema este sa vada oameni, pretutindeni, mereu alti oameni si alte obiceiuri. E vesnic in cautarea lor, in toate clasele sociale. Se straduieste sa afle ce pasiune are fiecare – astazi i-am spune «hobby». In ochii sai tot ce e natural e o curiozitate.“ (STEFAN ZWEIG)

MICHEL DE MONTAIGNE s-a nascut in 1533 in castelul cu acelasi nume apartinand familiei, din regiunea Perigord, aflata in sud-vestul Frantei. Era gascon asadar si – cum altfel? – extrem de mandru de originea sa, fara a-i ignora cusururile. Primii ani i-a petrecut pe domeniul familial, bucurandu-se de o educatie cum in Franta nu se mai vazuse pana atunci: tatal lui i-a pus un preceptor german care, nestiind limba franceza, i-a vorbit numai in latina, astfel ca invatacelul a ajuns s-o cunoasca ca pe o limba materna. A urmat apoi cursuri de drept la Toulouse si a audiat prelegerile unor savanti ai vremii la Paris. Era deci menit unei cariere de inalt functionar, si a si ocupat diferite posturi in administratia orasului Bordeaux. Dar singurul lucru pe care l-a socotit demn de retinut din toata acea vreme a fost intalnirea din 1558 cu Etienne de La Boetie – de care-l va lega o prietenie legendara, intrerupta brusc de moartea prematura a prietenului, pe care a plans-o cu un patetism retinut pana la sfarsitul vietii.

Nimic de mirare asadar ca in 1571 se retrage din toate functiile publice si se dedica unui gen literar nascut din mintea lui, precum Athena din capul lui Zeus inarmata din cap pana in picioare: Eseul. De-aci inainte, viata lui se va invarti permanent in jurul Cartii pe care o scrie si rescrie neincetat, vreme de peste doua decenii. Cu doua pauze revelatoare: o calatorie in Italia, prin Elvetia si Germania, despre care ne-a lasat un jurnal extrem de viu, si alegerea in doua randuri in postul de primar al orasului Bordeaux. Nimic nu-l mai putea indeparta insa acum de Cartea lui, care topea intreaga experienta traita de autor, cu ochii larg deschisi, in framantatele vremi ale Razboaielor Religioase si in efervescenta fara egal a culturii umaniste. A publicat din ea trei editii in timpul vietii sale – incheiata in 1592 –, completand-o si revenind mereu asupra fiecarei fraze, sfarsind prin a lasa posteritatii o carte care nu inceteaza sa uimeasca prin cruditatea cu care observa lumea si, mai ales, pe sine.