De verborum natura. Despre natura cuvintelor

Intuitia fundamentala a omenirii – si anume aceea ca numirea in-fiinteaza – este, in egala masura, uimitoare si performativa. De la evanghelistul Ioan pana la John Austin, trecand prin Charles Peirce si Wittgenstein, prin Bertrand Russell si Saul Kripke dar, mai ales, facand ocoluri largi si neverosimile pe taramul poeziei, cuvantul a fost adevaratul Demiurg, atat al transcendentului, cat si al transcendentalului.

 

A examina cuvantul inseamna a intra in cuvant si a sta acolo pana cand cuvantul insusi te izgoneste – izgonirea este semnul ca te-ai apropiat prea mult de el. De aceea cuvantul nu trebuie numit (la fel precum zeul), el trebuie doar murmurat in el insusi, cuvantul nu trebuie explicat, el trebuie doar chemat in locul lucrului lumii pe care il numeste, cuvantul nu trebuie nici macar inteles, el doar trebuie lasat sa furiseze spre noi raza sa stranie „plina de-nteles”. Iar asta cel mai bine poate s-o faca poezia, adica acea fiintare a fiintei care se naste din cuvant si intru cuvant.

 

"Vorbim despre cuvant, dar cuvantul singur nu are prea mare (multa) putere. El este ca un atom; putere adevarata are mai degraba molecula, asadar, combinatiile de cuvinte – pe care le creeaza inainte de toate poezia, dar pe care le pastreaza limba. Acele expresii de limba care sunt partea intraductibila a acelei limbi – ele au putere.

 

 

 

Ca un corolar, as putea spune ca expresiile de limba, sau metaforele poeziei, sunt nemuritoare – pe cand cuvintele, doar ele, mor si inviaza, au acces la transcendere. Demersul teoretic si practic-creativ al lui Emil Dinga spune aceleasi lucruri – dar cu instrumente diferite – si, mai important decat atat, o spune atragand in demonstratie cititorul, luandu-i cuvintele pentru a-i reda expresiile limbii si ale poeziei." (Nicolae Georgescu)