Cronicile vulpii. Amintiri din liceul anilor '90

Cronicile vulpii este, in acelasi timp, o calatorie in timp – in anii '90 – si o marturie a unui prezent continuu, cel al adolescentei. Paul Slayer Grigoriu ne ia cu el in tumultul anilor in care Romania si o generatie noua descopereau libertatea, intr-o calatorie presarata cu indoieli si excese adolescentine, lecturi, nenumarate incursiuni in lumea rock-ului, toate in cadrul definit de ideea de liceu, in general si de Liceul German, in special. Cartea se citeste usor datorita alternantei dintre pasajele descriptive si dialogurile vii. 

Cronicile vulpii este si nu este o autobiografie. Il gasim peste tot pe autor, insa personajul principal este fara indoiala gasca, denumire generica data grupului de prieteni care s-a format in acea vreme si care, conform celor scrise aici, a dainuit peste ani. In acest sens, intamplarile descrise capata forma unui Bildungsroman, insa, in primul si in primul rand, Cronicile vulpii vorbeste despre nasterea unei prietenii. In peisaj intalnim – fie si cu aparitii episodice – personalitati ale vremii, incepand chiar cu tatal autorului, muzicieni rock, de la Dan Iliescu de la Timpuri Noi, pana la membrii grupului britanic Anathema, dar si figuri de profesori mai putin celebri, dar care au jucat un rol esential in formarea unei generatii.

La jumatate de ora de la inceputul bairamului, scandalul era atat de dezlantuit, incat un grup de „smecheri“ de varsta noastra, de pe strada, „cocalari“, cum ii numeam, a venit sa „faca liniste“. Fara sa tin cont ca puteam lua oricand bataie – caci aveam de-a face cu o categorie formata din oameni inculti si agresivi, fara niciun alt vis adolescentin decat o rapida capatuiala si lipsiti de orice fel de cod moral, asa cum se intalneau si, vai, se intalnesc in continuare prin marile orase din Romania –, i-am scuipat si i-am trimis acasa. Mai tarziu au cerut o sampanie, pe care au capatat-o, si doar doi rockeri mai mari din Romana i-au impiedicat sa devina violenti. Intre timp mama confiscase oripilata o sticla de tuica, dar ramasesera multe altele. Dupa  o repriza pasnica de dans, s-a lasat cu un „pogo“ monstruos. „Pogo“ numeam pe atunci – si se numeste si in zilele noastre, desi eu prefer termenul „mosh“ –  un fel de dans rockeresc la care participa in principiu numai baieti, care se imping unii pe altii  intr-un cerc. Daca sunt prieteni, au grija sa nu se loveasca. La mine insa, aceste granite fusesera depasite demult. Puseseram pernele de la fotolii pe jos si ne impingeam pana cadea unul, dupa care ne aruncam zece pe el. In invalmaseala generala, cand din casetofon rasuna „Child in Time“, o oglinda cat peretele s-a prabusit si s-a spart. Toti am amutit, chiar si Larry, care cu inca cineva il dadea pe Tanase cu capul de tocul usii – prieteneste, se intelege. Dar n-a durat decat cinci minute, pana cand am pus bucatile oglinzii intr-un loc si am continuat.