Am inventat Paltinisul! Scrisori, amintiri, evocari

„Nimeni nu a trait, la noi, idealul culturii cu intensitatea cu care l-a trait Noica. Tot ce cadea in afara relatiilor culturale ramanea, pentru el, in nefiinta. Cum ar fi aratat Romania daca, dupa douazeci de ani de tacere, Noica nu ar fi reaparut in cultura romana? Care ar fi fost consecintele acestei absente? Si cine poate masura consecintele existentei lui Noica pentru generatia care facea in anii ’70 primii pasi pe scena publica a culturii?

Intorcandu-ma acum asupra Scolii de la Paltinis, mi-am pus intrebarea daca in istoria culturii europene a existat un fenomen analog. Eu unul nu l-am gasit. N-am regasit nicaieri acest scenariu de taina al unei iubiri spirituale care sa te-ndemne la un salt peste conditia ta de simplu muritor. N-am regasit nicaieri un maestru care s-a intitulat «antrenor cultural» si care nu-si propunea decat sa te-nvete «cum sa-ti dai sufletul», cum «sa mori» in beneficiul celuilalt, invatandu-te ca istoria culturii este tocmai povestea felului in care «se da» sufletul cu adevarat intru dobandirea unei vieti mai inalte.“ (GABRIEL LIICEANU)

„Dupa moartea lui Noica, un tanar fizician ne-a transmis un mesaj celor cativa care i-am fost in preajma, din partea unei generatii pe care el o numea generatia orfanilor. Exista o categorie de tineri care, dupa disparitia lui Noica, se simt loviti in nevoia lor de tutela formativa, de paternitate spirituala. Tanarul fizician sugera ca, de-acum incolo, ei au nevoie in mult mai mare masura de legenda Noica decat de o exegeza academica.

Legenda Noica are prestigiul constructiei, al efortului constant, cu adancuri spectaculoase, dar cu suprafete line si, in chip miraculos, accesibile. Legenda Noica e blanda. Ea creeaza raspunderi, obliga la imitatie si o ingaduie. Cu alte cuvinte, este un model, un exemplu de urmat, o cale posibila. Invita la perpetuitate, la reiterarea performantei sau macar la asigurarea continuitatii ei. In spatiul romanesc de astazi, s-ar putea sa avem nevoie de asemenea legende mai mult decat oricand.“ (ANDREI PLESU)

„Un daimon trebuie sa-l fi facut pe Noica sa-si exercite vraja asupra unui alt rand de tineri dupa iesirea din inchisoare; si sa treaca peste un avertisment precum cel al lui Alexandru Dragomir: «Dinule, Dinule, vezi sa nu-i bagi si p-astia la zdup cum i-ai bagat si pe ceilalti!» Pentru ca stia ca, a la longue, actiunea sa nu poate fi decat buna, oricare ar fi riscurile; ciclul «devenirii intru devenire» trebuie rupt, pentru a avea o sansa de a iesi din statistica.“ (GRIGORE VIDA)

CONSTANTIN NOICA (Vitanesti-Teleorman, 12/25 iulie 1909 – Sibiu, 4 decembrie 1987). A debutat in revista Vlastarul, in 1927, ca elev al liceului bucurestean „Spiru Haret“. A urmat Facultatea de Litere si Filozofie din Bucuresti (1928-1931), absolvita cu teza de licenta Problema lucrului in sine la Kant. A fost bibliotecar la Seminarul de Istorie a Filozofiei si membru al Asociatiei „Criterion“ (1932-1934). Dupa efectuarea unor studii de specializare in Franta (1938-1939), si-a sustinut in Bucuresti doctoratul in filozofie cu teza Schita pentru istoria lui Cum e cu putinta ceva nou, publicata in 1940. A fost referent pentru filozofie in cadrul Institutului Romano-German din Berlin (1941-1944). Concomitent, a editat, impreuna cu C. Floru si M. Vulcanescu, patru din cursurile universitare ale lui Nae Ionescu si anuarul Isvoare de filosofie (1942-1943). A avut domiciliu fortat la Campulung-Muscel (1949-1958) si a fost detinut politic (1958-1964). A lucrat ca cercetator la Centrul de logica al Academiei Romane (1965-1975). Ultimii 12 ani i-a petrecut la Paltinis, fiind inmormantat la schitul din apropiere.

GABRIEL LIICEANU este unul dintre cei mai importanti autori de „literatura personala“ din Romania de azi. In ultimul sfert de veac, cartile sale au constituit repere pentru diferitele variante ale acestui tip de discurs.

In paralel cu volumele in care autorul construieste ceea ce francezii numesc l’écriture du moi, scrierea egotista, Gabriel Liiceanu a publicat in ultimii ani o serie de carti eseistice, filozofice si de implicare in „viata cetatii“: Despre minciuna (2006), Despre ura (2007) si Despre seductie (2007), Estul naivitatilor noastre (2012), Dragul meu turnator (2013), Fie-va mila de noi! si alte texte civile (2014), Nebunia de a gandi cu mintea ta (2016), Romania, o iubire din care se poate muri (2017), Continentele insomniei, (2017), Asteptand o alta omenire (2018), Caiet de ricosat ganduri sau Despre misterioasa circulatie a ideilor de‑a lungul timpului (2019), Ludice. Exercitii de umor criptic (2019), Povestea insulei Humanitas, Humanitas (2020), Isus al meu (2020), Despre destin. Un dialog (teoretic si confesiv) despre cea mai dificila tema a muritorilor (dialog cu Andrei Plesu), 2020, Impudoare: Despre „eu“ va fi vorba (2021), Ce gandeste Dumnezeu? (2022).

ANDREI PLESU s-a nascut in 1948 la Bucuresti. A absolvit Facultatea de Arte Plastice, Sectia de istoria si teoria artei. A obtinut doctoratul in istoria artei la Universitatea din Bucuresti, cu teza Sentimentul naturii in cultura europeana. Lector universitar (1980–1982) la Academia de Arte Plastice, Bucuresti (cursuri de istorie si critica a artei moderne romanesti). Profesor universitar de filozofie a religiilor, Facultatea de Filozofie, Universitatea din Bucuresti (1991–1997). Este fondator si director al saptamanalului de cultura Dilema (ulterior Dilema veche), fondator si presedinte al Fundatiei Noua Europa si rector al Colegiului Noua Europa (1994), membru al World Academy of Art and Science si al Académie Internationale de Philosophie de l’Art, dr. phil. honoris causa al Universitatii Albert Ludwig din Freiburg im Breisgau si al Universitatii Humboldt din Berlin, Commandeur des Arts et des Lettres, Grand Officier de la Légion d’Honneur.